Viața politică românească după 1866

     Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei se confruntau cu problema menținerii recunoașterii unirii pe plan internațional de către marile puteri. Unirea fusese recunoscută în cadrul Convenției de la Istanbul doar pe durata domniei lui Cuza. O condiție pusă de marile puteri pentru a se menține unirea după abdicarea lui Cuza era aducerea unui principe străin pe tronul principatelor dintr-o familie domnitoare din Europa. Delegația diplomatică condusă de Ion Brătianu va oferi într-o primă etapă tronul principatelor lui Filip de Fleandra, fratele regelui Belgiei. Acesta refuză oferta românească. Aflată într-un impas diplomatic, delegația României cere sprijinul împăratului Napoleon al III-lea al Franței. Intervenția lui Napoleon va duce la deblocarea situației prin acceptul primit din parte lui Carol Hohenzollern de Sigmaringen, Vărul regelui Prusiei. Prusia la acea vreme reprezenta centrul politic și militar în jurul căreia gravitau toate cele 35 de stătulețe ce formau lumea germană. 

     După războiul franco-prusace încheiat în 1871 cu victoria Prusiei, aceasta din urmă va uni toate statele Germaniei dând naștere Imperiului German. Regele Prusiei, Wilhelm I devine Kaizerul Imperiului German.

     Carol va ajunge în România pe 10 mai 1856, el se confruntă cu problema constituției, România neavând-o. Se conducea în continuare după statul dezvoltator al convenției de la Paris, act prin care Cuza dizolvase parlamentul și își exercită conducerea autoritară la 1 iulie 1866. Eram considerată una dintre cele mai moderne din Europa fiind inspirată din modelul Belgian. Primele 2 articole prevedeau faptul că numele țării era România iar la articolul 2 că aceasta este o monarhie constituțională ereditară. Încercările de reformă inițiate de Cuza doar înscriseră România pe drumul modernității. La venirea lui Carol, România era o țară preponderent agrară cu o industrie mai mult manufacturieră și cu o clasă politică, burghezia aflată în formare. Clasa politică românească nu era obișnuită cu sistemul autoritar de conducere a lui Carol, majoritatea oamenilor politici erau conservatori, reprezentând intereselor marilor proprietari funciari. Primii ani de domnie a lui Carol au fost marcați de divergențe cu clasa politică românească. Carol punând problema abdicării după 2 ani de domnie.   

    În 1870, se va confrunta cu o revoluție cunoscută drept "Revoluția de la Ploiești", conducătorul acestei revoluții era un tânăr avocat Conidiana Popescu. Acesta va proclama Republica de la Ploiești ce a avut o durată de viață de doar o zi.

    La începutul anilor '70 al secolului XIX, se prefigura un nou război ruso-turc. România va trimite o delegație la Livadia cu scopul de a negocia cu rușii, participarea României la acest război. Scopul de partea Română era obținerea independenței sub suzeranitatea turcească. După obținerea independenței statale și naționale, România va intra pe orbita diplomatică a marilor puteri fiind susținută în acest demers de către Imperiul German, lucru ce a fost posibil datorită legăturilor dintre Carol I și Kaizerul Germaniei Wilhelm.

     În 1883, România va adera la tripla alianță formată din Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Italia. Tratatul era reînnoit  o dată la 5 ani. Pe plan intern în ceea ce privește viața politică românească vor avea loc câteva schimbări.

     În anul 1875, va fi înființat partidul național liberal printre membrii fondatori aflându-se Ionel Brătianu și Mihail Kogălniceanu. Divizia liberalilor după platforma politică era "Prin noi înșine". Ei puneau accent pe elementul național care trebuia cultivat către valorile culturale și economice Europene. Din partidul național liberal făceau parte burghezia (micii și marii industriali, comercianți) și elemente progresiste din rândul proprietarilor de teren. 

     În anul 1880, va fi înființat partidul conservator, dintre membrii fondatori făceau parte Petre Carp și Titu Maiorescu. Platformele politice intrau în contradicție deoarece conservatorii susțineau moderația, fiind adepți pașilor mărunți, în evoluție considerând divizia liberală o "formă fără font". Elementele conservatoare considerau că România nu este pregătită să țină pasul cu evoluția Europei și că elementul românesc are nevoie de timp pentru a se adapta noilor transformări.

     Tot în anul 1880, va fi modificată și legea electorală lărgindu-se baza de vot prin introducerea unei taxe pentru cei ce voiau să voteze.

     În 1895, Carol I inspirându-se din modelul britanic va introduce "Rotativa Guvernamentală". Aceasta era alternanța la conducerea guvernului a partidelor politice o dată la 4 ani.

     Începutul secolului XX găsește România aflându-se în zona de confluență a intereselor politice și teritoriale a 3 imperii Țarist, Austro-Ungar și Otoman.