Unirea principatelor române

    Între 1853 și 1856 se va desfășura Războiul Crimeei, Imperiul Țarist fiind învins de o coaliție din care făceau parte Anglia, Turcia, Franța, Prusia și Sardinia.
    În 1856, la Paris va avea loc un congres de pace în care se va lua în discuție și problema principatelor române. S-a decis ca pentru cele două principate să fie instituite Divanuri Ad-Hoc ce aveau drept scop consultarea populației în problema unirii.
     În principatele române existau 2 curente la acea vreme denumite Partida Prounionistă și Partida Antiunionistă. Nu exista o unitate deplină nici la nivelul celor două principate în problema unirii și de aceea marile puteri au decis consultarea populației. Aceste Divanuri formate din reprezentanții din toate categoriile sociale își vor desfășura activitatea pe parcursul anului 1857. Problemele vor fi în Moldova, acolo unde Caimacamul Nicolae Vogoride va falsifica alegerile care erau în favoarea unirii. În urma protestelor taberei prounioniste, alegerile în Moldova se vor repeta iar rezultatele prounire vor fi transmise la Paris, marile puteri împreună cu celor din Țara Românească. Marile puteri întrunite la Paris nu vor ține cont de aceste rezultate și vor decide următoarele: domn și guvern separat pentru fiecare țară în parte. Domnitorul urma să fie ales și nu numit. Armata trebuia organizată după aceleași principii în caz de necesitate să poată fi reunită. Înființarea la Focșani a unei comisii centrale condusă de Mihail Kogălniceanu ce avea drept scop elaborarea unor acte cu caracter normativ administrativ comune pentru cele două țări cu scopul de-a armoniza legislația și administrația din Moldova și Țara Românească.

Domnia și reformele lui Cuza

     Toate deciziile luate la Paris nu țineau cont de cerința principală a celor 2 principate.

     În 5 ianuarie 1859, vor avea loc alegeri de domn în Moldova. Partida unionistă îl va impune ca domn pe unul din fruntașii revoluției de la 1848, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Folosindu-se de o portiță legislativă descoperită în instrucțiunile de la Paris ce nu menționa că aceeași persoană nu poate fi aleasă ca domn și în Țara Românească. 

     La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn și la București. Se punea problema recunoașterii dublei alegeri a lui Cuza de către marile puteri europene. În primul rând, de către Turcia ca putere suzerană dar trebuia și acordul Rusiei ca putere protectoare. Delegații diplomatice românești se vor deplasa în marile capitale europene pledând cauza românească și necesitatea unirii. Un sprijin important și decisiv, partea română îl va primi de la împăratul Franței Napoleon al III-lea ce susținea necesitatea recunoașterii dublei alegeri a lui Cuza.

     În toamna lui 1861, Cuza se va deplasa la Istanbul fiind recunoscut ca domnitor în ambele principate de către sultan. Denumirea oficială a celor două țări române devenea Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Marile puteri europene vor recunoaște și ele dubla alegere cu condiția că unirea celor 2 principate era valabilă doar pe durata domniei lui Cuza.

     În decembrie 1861, Cuza va folosi pentru prima dată denumirea de România în fața parlamentului. Dacă pe plan extern unirea era recunoscută, pe plan intern trebuia instituite o serie de reforme care să armonizeze diferențele dintre cele 2 țări și să înscrie România pe drumul modernizării.

     În Țările Române coexista relații semi medievale cu elemente de neomodernism.

     Cuza va iniția o serie de reforme inspirându-se și din zona central europeană.

     Conform istoriografie perioada lui Cuza a fost împărțită în 3 etape:

I. 1859-1862 în care s-a încercat recunoașterea unirii pe plan internațional.

II. 1862-1864 perioada de încercare, de implementare a reformelor.

III. 1864-1866 principalele reforme ce vor duce la modernizarea statului român.

     Între 1859-1862, în urma acțiunilor diplomatice încheiate cu conferința de la Istanbul este recunoscută unirea pe perioada domniei lui Cuza la propunerea Austriei și Turciei.

     Pe plan intern, Cuza a încercat unificarea sistemului vamal din cele două principate, a sistemului de poștă și telegraf, armonizarea sistemului de măsurători și greutăți, precum și stabilirea capitale la București.

     Între 1862-1864, Cuza încearcă să implementeze o parte din reformele inspirate din occident. Clasa politică românească de la acea vreme era formată din conservatori (boierii și marii proprietari de pământ) și liberali (mica boierime) și reprezentanții burgheziei în formare.

     În 1862 va fi asasinat prim-ministrul primului guvern unificat, conservatorul Barbu Catargiu. Acesta se opunea planurilor de reformă inițiate du Cuza. În locul său, Cuza îl va numi prim-ministru pe liberalul moderat Mihail Kogălniceanu, apropriatul său, unul din fruntașii revoluției de la 1848.

     În 1863, Cuza va da legea secularizării averilor mănăstirești.

     În perioada fanariotă, mănăstirile românești au fost închinate mănăstirilor de la Muntele Athos. Mănăstirile din Țările Române fusese înzestrate de-a lungul timpului prin donații boierești și domnești cu importante suprafețe de teren. toate veniturile acestora erau luate de către Patriarhia din Constantinopol, au existat numeroase negocieri între Cuza și Patriarhia, Cuza cerând o răscumpărare, Patriarhia nefiind de acord. Prin secularizare toate averile și pământurile mănăstirii treceau în proprietatea statului fără niciun fel de despăgubire. Aproximativ 25% din suprafața agricolă a țării aflată în proprietatea mănăstirilor vor trece în proprietatea statului. Această suprafață funciară va constitui baza viitoarelor împroprietăriri din legea rurală.

     În 1864, în ianuarie, Mihail Kogălniceanu va introduce un proiect de lege ce prevedea o reformă agrară, conservatorii di parlamentul României vor cere demisia prim-ministrului Kogălniceanu. Cuza nu este de acord iar la 1 mai 1864 va dizolva parlamentul conducând România după așa numitul statut dezvoltator al convenției de la Paris.

     În fapt, istoricii consideră că începe perioada de dictatură a lui Cuza.

     În august, 1864, va promulga legea agrară prin care peste 500 de mii de familii de țărani vor fi împroprietărite, legea prevedea că împroprietărirea se făcea în funcție de inventarul agricol, țăranii fiind împărtășit pe categorii, fruntașii ce aveau 2 perechi de boi primeau 6 hectare jumătate, mijlocașii primeau 4 hectare iar pălmașii 2 hectare jumătate. Legea mai prevedea în timp de 30 de ani nu aveau voie să vândă sau să înstrăineze pământul primit de la stat. Datorită modului arbitrar și autoritar prin care conducea România, toți apropiații se vor îndepărta de Cuza ajungându-se ca în toamna lui 1865 să se pună bazele "monstruoasei coaliții". Aceasta era o alianță între conservatori și liberali ce aveau platforme politice diferite, scopul comun fiind îndepărtarea lui Cuza. Acest lucru a fost posibil în noaptea de 11 februarie 1866 când garda palatului a trecut de parte coaliției silindu-l pe Cuza să-și semneze abdicarea. Cuza va părăsi imediat România îndreptându-se către Florența iar mai târziu stabilindu-se pentru tot exilul la Heidelberg. Nu va mai reveni niciodată în România până la moartea sa de la 1873.