Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - de Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

                                        -de Camil Petrescu

Camil Petrescu - a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.
Opera "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a apărut în perioada interbelică, 1930.
Romanul este specia genului epic în proză, de mare întindere, cu o acțiune desfășurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje și cu un conflict puternic.
Tema romanului exprimă condiția intelectualului la începutul secolului al XX-lea, dar și iubirea și războiul ca experiențe fundamentale ale individului, care îl de termină să își reconsidere viziunea asupra lumii și asupra semenului său. Pentru Ștefan Gheorghidiu, eroul cărții, iubirea și războiul sunt dramatice verificării interioare, experiențe ale cunoașterii, ale metamorfozei lăuntrice și ale regăsirii de sine.
Structură și compoziție: romanul cuprinde două părți, structurate în șase, respectiv 7 capitole. Cele două părți ale romanului, organizate în funcție de cele două mari teme, sunt unificate de perspectivă unică a personajului narator, Ștefan Gheorghidiu. Scris la persoana întâi, romanul este, deci, o narațiune actorială, o lungă confesiune a eroului principal.
Intelectualul romanului: primul capitol al romanului, se deschide cu câteva considerații ironice ale tânărului sublocotenent Ștefan Gheorghidiu la adresa fortificațiilor de pe
Valea Prahovei din "primăvara anului 1916", fortificații care puteau fi foarte ușor doborâte. După socotelile Marelui Stat-Major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun - dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate.

• Urmează, în același capitol, o discuție la cantina ofițerilor despre dragoste și adulter, în care opinia "conformistă" a căpitanului Dimiu și cea de apărător al dragostei a căpitanului Corabu sfârșesc prin a-i trezi lui Gheorghidiu vechi îndoieli și suferințe din dragoste.

Introspecția dezvăluie un intelectual complicat sufletește, care pune permanent sub semnul întrebării datele pe care le are despre lume și despre persona iubită, raportându-se la parametri ce țin de absolut. El este caracterizat de o mare capacitate de analiză și sinteză, un tip lucid și oarecum inadaptat, cu orgoliu rănit. Concepția sa despre iubire, expusă în primul capitol, este specifică intelectualului vanitos și îndrăgostit de absolut. Discuția dintre ofițeri îi readuce în memorie întreaga istorie de iubire, începută în timpul facultății, căsătoria și suspiciunea permanentă legată de infidelitatea elei, care vor face obiectul primei părți, după care se revine în atmosfera războiului. Astfel capitolul al II-lea, intitulat "Diagonalele unui testament", debutează cu fraza: "Eram însurat de doi ani li jumătate cu o colegă de Universitate și bănuiam că mă înşală". Această primă parte a romanului se clădește pe sedimentările memorie afective a eroului.
Gelozia și suferința din dragoste străbat în întregime prima parte a confesiunii lui Gheorghidiu. Rememorând relația cu Ela, Ștefan își analizează reacțiile sufletești până la cele mai mici nuanțe, își interpretează orice gest, orice gând, de la început până spre finalul poveștii de iubire. Îndoiala față de tot ceea ce îl înconjoară, față de femeia iubită, față de sine devine o trăsătură principală a intelectualului.
Peste drama sentimentală se grefează drama intelectuală a lucidității, a nevoii de verificare interioară, a discrepanței dintre lumea reală și concepția personajului despre lume, despre iubire, despre femeia iubită: "prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată și aa sufletească: încrederea n puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele.
Participarea intensă la lumea ideilor se cuplează cu o diminuare a interesului pentru problemele materiale, după cum remarcă Ela în scena disputei pentru moștenire, caracterizându-l direct pe Gheorghidiu în cadrul dialogului: "ești prea bun, la Universitate, discuții cu patimă și te cerți cu toată lumea(...) iar aici(...) te lași atât de moale". Intelectual modern, Gheorghidiu prezintă războiul în toată absurditatea lui. Ceea ce conferă autenticitatea discursului său este faptul că nu ezită să înfățișeze spaima de moarte, frigul, erorile, slaba pregătire a frontului, dar și solidaritatea umană.
Ștefan Gheorghidiu este un cerebral capabil de o mare finețe a analizei, nesigur însă pe el, mânat de o necontenită nevoie de a se verifica. Rămâne un intelectual profund prin trăirea autentică a experienței cunoașterii și dramatismului interogațiilor sale lăuntrice.

Camil Petrescu