Plumb/Lacustră - de George Bacovia

Plumb

                                            -de George Bacovia

Poezia "Plumb" apare în deschiderea volumului "Plumb" publicată în 1916 care a trecut aproape neobservata în epoca , mai întâi pentru ca România se pregătea de Primul Război Mondial apoi majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră publicate în revistele vremii.

Poezia este considerata o capodopera a liricii bacoviene și o culme a simbolismului românesc.
Poezia se înscrie în universul specific bacovian, "al atmosferei de copleșitoare dezolare... o atmosfera de plumb în care plutește obsesia morții și a neantului și o descompunere a ființei organice." (E. Lovinescu).

Tema poeziei o constituie condiția poetului, care trăiește într-o societate meschină, care nu-l înțelege, o societate superficială, neputincioasă să-i aprecieze adevărata valoare.
Ideea poetica exprima starea de melancolie, de tristețe, de izolare a poetului care se simte încătușat, sufocat spiritual în aceasta lume care-l apasă.

Poezia poate fi considerata o arta poetica pentru lirica lui Bacovia.
Titlul poeziei îl constituie simbolul Plumb care are drept corespondentă în natura metalul ale caruri trăsături specifice sugerează stări sufletești, atitudini poetice, greutatea metalului sugerează apăsarea sufleteasca, culoarea cenușie sugerează monotonia, angoasa, maleabilitatea metalului dezorientarea, labilitatea psihica, sonoritatea surda a cuvintelor sugerează închiderea definitiva a spațiului existențial fără posibilitatea de a ieși.

Structura poeziei în doua catrene fiind prezentate cele doua planuri ale existenței: planul exterior, sugerat de cimitir, cavou, coroanei de plumb, veșmânt funerar și planul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperarea, nevroza, dezolarea etc.

Lacustră

                                         -de George Bacovia

Volumul de debut al poetului, Plumb, apărut în 1916, se înscrie în curentul simbolist, mișcare cunoscută încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Preferința pentru anumite simboluri, explorarea muzicală a unor cuvinte, dar și temele și motivele specifice (solitudinea, monotonia, nesiguranța, starea de prizonierat etc.) încadrează poemul Lacustră în simbolism. Alături de posibilitățile de sugestie ale cuvintelor, un rol important îl are corespondența dintre lumea exterioară, cuprinsă de permanența ploii, și trăirile legate de presimțirea sfârșitului. Eul bacovian este supus alinării, trăind într-o stare de prizonierat. De altfel, lacustra - locuință temporară din vremurile primitive, construită pe apă și susținută de stâlpi - indică izolarea, fiind un loc al recluziunii, ferit de posibilele pericole. Însă, la Bacovia, lacustra nu reprezintă un spațiu securizat, protector, ci sugerează un loc al instabilității, al presimțirilor sumbre, care amplifică starea de panică.

În primul rând, titlul, Lacustră, amintește de acele locuințe izolate și indică un motiv literar - spațiul claustrării, al individului confruntat cu neliniștile existențiale. Primul vers al poemului ("De-atâtea nopți aud plouând") creează contextul, reliefând imaginea unei lumi amenințate de un potop simbolic. Repetiția scenariului catastrofic - al naturii dezlănțuite - devine motiv de îngrijorare pentru eul solitar ("Sunt singur"), meditativ. În acest caz, ploaia constituie un agent distructiv. De asemenea, metafora "materia plângând" este inedită, sugerând decadența universală sau chiar dispariția elementului spiritual. Verbul gerunziu, "plouând", marchează continuitatea acestui fenomen, potopul fără sfârșit.

În al doilea rând, poemul bacovian este structurat pe două planuri: cel interior, al eului marcat de spaime, și cel exterior, al naturii anihilate. Universul interior este configurat ca o lacustră simbolică supusă unor posibile invazii. De altfel, "podul de la mal", invocat în al doilea catren, reprezintă singura legătură cu spațiul terestru, deci cu lumea posibilelor pericole. Sentimentul catastrofic se va amplifica în următoarea strofă: aici fragilitatea omului modern este mult mai vizibilă, de vreme ce "Piloții grei se prăbușesc". Stâlpi de susținere "piloții", marchează momentul de maximă tensiune interioară, prăbușirea, căderea, lipsa oricărei speranțe: "Apa nu roade doar locuințele lacustre și lemnul pilonilor de sprijin, ci înseși temeliile universului." (Nicolae Manolescu). Viziunea este de coșmar, iar eul, care trăiește sentimentul golului sufletesc, pare supus definitiv alienării. Textul capătă alte contururi, de vreme ce poetul recuperează imagini din trecutul îndepărtat, din perioada "lacustrelor". Comparația este evidentă: imaginile "preistorice" sunt reînviate de prezentul trăirii. Ultima strofă, recapitulativă, readuce în prim-plan vechile obsesii care definesc disperarea ființei umane. În fond, extincția universului coincide cu propria dispariție. Sentimentul prăbușirii pare a fi iremediabil.

Mijloacele expresive sunt surprinzătoare în simplitatea lor. Ele pun în evidență "psihologia" unui eu lipsit de soluții salvatoare, incapabil să evadeze din peisajul apocaliptic pe care îl trăiește mintal. Verbele la prezent, de exemplu, indică tocmai permanența stării de neliniște. Ploaia devine, la Bacovia, o stare de spirit și un motiv de tortură interioară. Al doilea catren stă sub semnul adverbului "parcă": scenariul este unul incert, dubitativ. În același timp, structura verbală "mi se pare" marchează ipoteticul, posibilul, definind incertitudinile eului. Poetul, în fond, nu descrie, ci sugerează urmărind traumele unui individ care poate evada, prin somn, în vremea lacustrelor.

Având structura unui monolog liric, poemul dezvoltă ideea imposibilității omului de a supraviețui într-o lume ostilă textul fiind construit ca o "halucinație a unui diluviu ce izbește cu valuri de apă pe adormit" (G. Călinescu). Elementul acvatic este asociat cu o forță distrugătoare, poetul reînviind pentru eul bacovian, dominat de sfâșieri lăuntrice, de permanența unei tragedii. 

George Bacovia