Luceafărul - de Mihai Eminescu

Luceafărul

                                             - de Mihai Eminescu

Specie literara: poem epico-liric de inspirație folclorică (amestecul genurilor și speciilor este o caracteristică a poeziei romantice).
Apartenența la un curent literar: romantismul.
Teme: condiția omului de geniu, condiția umană, iubirea.

Motive: iubirea imposibilă, iubirea unei pământene pentru o stea, fabulosul, visul, acvaticul (marea, oceanul, izvorul), oglinda, singurătatea, cosmosul, îngerul, demonul, geneza, lumina, codrul, luna, teiul.

Ideea centrală: condiția geniului presupune nemurirea, superioritatea cunoașterii și singurătatea, nefericirea.

Procedee ale expresivității limbajului și compoziției: Domină limbajul literar cult: epitete, comparații, metafore, antiteza. Apare, de asemenea limbajul familiar, în partea a doua, marcat de mijloace ale oralității populare.

Versul este iambic, cu măsura de 7-8 silabe și rima încrucișată.

Poem de inspirație folclorică și filozofică, "Luceafărul" apare în 1883 în "Almanahul Societății Academice" "România Jună" din Viena, apoi la un interval de câteva săptămâni în revista Junimii, Convorbiri literare. Într-o însemnare pe manuscrisul poemului, scriitorul precizează principala sursă de inspirație și structura alegorică a textului: "În descrierea unui voiaj în țările române, germanul K. povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte, și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit." Basmul popular "Fata din grădina de aur", cules de călătorul german, spune povestea unei iubiri imposibile a unui zmeu nemuritor pentru o fată de împărat. Preluând ideea basmului, Eminescu schimbă odată cu povestea și cadrul, și sfera de semnificații prin care se creează o viziune. Dragostea rămâne o temă importantă, dar, cel puțin în intenție, în prim-plan se situează condiția geniului.

Imaginarul poetic este specific poeziei romantice. O fată de împărat se îndrăgostește de o stea, de luceafăr. În vis, o cheamă în lumea ei, dar dragostea nu e posibilă. Luceafărul este o ființă nemuritoare, străină de timpul și condiția omului. Lumile lor sunt, s-a tot spus, incompatibile, dar atracția dintre ele rămâne la fel de importantă.

Lumea fetei de împărat este, din punct de vedere simbolic, lumea oamenilor. Castelul, marea, singurătatea, vecinătatea cosmosului și a luminii astrale sunt motivele prin care se conturează la început. Este o prima înfățișare a acestei lumi umane, una aristocratică, unică, fabuloasă, surprinsă în plina reverie, aspirând către altceva decât umanul. În a doua parte, cadrul se restrânge: deși tot de castel este vorba și de fata de împărat, impresia e mai degrabă a unui spațiu domestic, familiar. Fata capătă un nume, Cătălina, și este curtata de un Cătălin ("Un paj ce poarta pas cu pas/ A-împărătesei rochii."). Cătălin îi mărturisește dragostea lui și-i propune s-o învețe limbajul necesar. Dragostea dintre fata de împărat și Luceafăr se naște în timp, așteptând și privindu-se, amorul lui Cătălin se poate învăța imitându-l pe cel care știe: "Când ?i-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul.// și ochii tăi nemișcători/ Sub ochii mei rămâie..."

Lumea ființelor nemuritoare se definește prin opoziție cu aceea a oamenilor. Antiteza, o figură de stil frecventă în romantism, apare atât la nivelul alcătuirii imaginarului, cât și în secvențe izolate, care surprind, de regulă, această dualitate. Pe de altă parte, ea susține simetria la nivel compozițional: o lume se oglindește permanent în alta, definindu-se în acest fel. Luceafărul este Hyperion: numele de origine greacă subliniază superioritatea. Străbate, în partea a treia, uriașe distanțe cosmice pentru a ajunge într-un punct originar al genezei lumilor (ideea pluralității lumilor este un laitmotiv eminescian), cerând creatorului sa-l facă om sa poată cunoaște dragostea: "De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă..." Schimbarea nu e însă posibila: oamenii sunt muritori și supuși norocului, unui destin pe care nu-l pot controla.

Motivul biblic al zădărniciei tuturor lucrurilor structurează imaginarul care surprinde condiția umană. În schimb, Hyperion este o ființă nemuritoare, liberă nu doar de timp, ci și de spațiu, mereu aceeași. În planul alegoriei, lumea cosmică figurează condiția geniului "nemuritor și rece", așa cum sună finalul poemului. Epitetul "rece" poate fi asociat atât cu rațiunea sau cunoașterea, cât și cu detașarea sau absența emoției, a sentimentelor. Geniul apare, de altfel, în alte texte eminesciene, în ipostaza gânditorului solitar, în antiteza cu omul comun, prins în capcana instinctelor și supraviețuirii.

Pe de alta parte, antiteza (incompatibilitatea) nu exclude atracția pe care o lume o exercită asupra celeilalte. Finalul poemului exprimă o viziune pesimistă asupra oamenilor care trăiesc într-un "cerc strâmt" (metafora limitei este foarte clară). Înainte însă, în ultima parte, lumea terestră este luminată mai mult decât în restul poemului. Lumina vine de sus (asfințitul, luceafărul, luna), dar există și în ea: cei doi îndrăgostiți "cu plete lungi, bălaie" cad flori de tei.

Simbolistica de ordin cromatic subliniază un fel de inocența, pe care vocea povestitorului o exprima și mai evident în ansamblul strofei comentate: "Miroase florile argintii/ și cad o dulce ploaie/ Pe creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie."

"Luceafărul" este un poem pe mai multe voci. Viziunea asupra geniului și asupra iubirii (condiției umane) le include pe toate. E un mod de spune ca textul nu se rezumă în a sublinia distanța dintre omul superior și omul comun, ci mai degrabă propune, sub aparența unui basm, o alegorie a diversității umane și mai ales a aspirației către ceva care sa-i dea alt sens decât acela a viețuirii pur și simplu.

Mihai Eminescu