Leoaică, tânără, iubirea - de Nechita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

                                                   -de Nechita Stănescu

Poezia este inclusă în volumul "O viziune asupra sentimentelor" din 1964, fiind concentrată ca sentiment, ca stare a eului liric.

Tema poeziei este iubirea făcând referire la intimitatea și profunzimea ființei dar și la importanța descoperirii eului liric prin dragoste.

Titlul este o metaforă, iubirea este imaginată ca o leoaică tânără, un animal de pradă.
Compozițional, poezia are trei secvențe și anume: întâlnirea cu iubirea, metamorfoza universului și constatarea metamorfozei ireversibile a ființei.

În plan morfologic, schimbarea timpului verbal (de la perfect compus, la perfect simplu și prezent) și adverbele ("azi", "deodată") redau ieșirea din timpul cronologic și fixarea îndrăgostitului într-un timp mitic, circular, cel al iubirii și al creației.

Fiecare strofă este alcătuită preponderent din propoziții principale, fapt ce le sugerează întâlnirea eului liric cu iubirea, poezia constând într-o sumă de gesturi coordonate.

Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii- leoaica de la începutul și sfârșitul poeziei care se corelează cu sfârșitul poeziei, care se corelează cu două percepții diferite ale eului liric asupra lumii ce sugerează ca transformarea este ireversibilă și totală.

Relațiile de opoziție se manifestă în cea de-a doua secvență practică, la nivelul metamorfozei ființei și la nivelul universului.

Secvența inițială este creată prin imagini șocante, iar iubirea este asociată cu un act de agresiune, generând astfel tensiune poetică.

Iubirea ca abstracțiune este concretizată în imaginea metaforică a felinei versate, iar contactul cu ființa, este receptat ca un atac fizic tot prin intermediul unei metafore.
Izolarea versului "mai demult" concentrează pregătirii momentului: iubirea parcă așteaptă în temporalitate împlinirea comuniunii cu ființa.

A doua secvență surprinde o dublă transfigurare a ființei invadate de sentiment și lumii receptate prin prisma noii identități ale ființei.

Ca într-un joc de puzzle lumea recreează, fiind vorba de o reconstrucție al cărei rezultat este modificarea fundamentală a percepției realului. Situat în centrul universului, îndrăgostitul este proiectat în afara timpului contemplând parcă o nouă geneză. Cercul, simbol al perfecțiunii dar și a eternei posibilități anticipează imaginea finală a unei recuperări sentimentelor. Ființa sedusă își pierde simțurile distincte inițiale pentru a le unifica.
Zborul înalt al ciocârliei și cântecul ei divin sugerează aspirația către absolut unind planul teluric cu cel cosmic.

Dacă cea de a II-a secvență este centrată pe transfigurarea și pe unificarea simțurilor, cea de-a III-a secvență poate fi văzută ca o renunțare la acestea în favoarea unei alte modalități de percepție asupra lumii.

Receptarea lumii se poate face de acum afectiv într-o perpetuă regenerare a sentimentului mereu recuperat în dimensiunea sa, originar profund subiectiv a sentimentului iubirii înțeles ca o modalitate de a fi, a eului în lume.
Poezia aparține lirismului subiectiv, situează eul în centrul unui univers pe care îl reconstruiește din temelii.

Trăsăturile neomodernismului din poezia Leoaică tânără, iubirea:

·         Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului liric;

·         Tema iubirii se referă la intimitatea și profunzimea ființei;

·         Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trăirilor interioare;

·         Evoluția sentimentului de iubire este redată ludic; printr-un joc al concretizării abstractului la care contribuie asocierile neașteptate;

·         3 strofe cu versuri inegale, rima imperfectă măsură a versurilor este variabilă și tehnica ingambamentului;

·         Teme predilecte (iubire, natură, timp);

·         3 secvențe:

·         Întâlnirea neașteptată a eului liric cu iubirea;

·         Metamorfozarea eului liric, aspirația lui către absolut la care ia parte și natura;

·         Noul eul liric transformat el își asumă această stare;

Poezia mai simbolizează și actul de creație:

·         Extazul și entuziasmul inspirației care poate fi uneori dureros;

·         Asumarea responsabilității creației (inspirație + muncă productivă) - astfel totul în jur se schimbă.

·         Ancorarea identității în cadrul creației o asumare a muncii atât în experimentare cât și în acțiune.

·         Poezia este un imn închinat iubirii dar și elogiu adus procesului de creație.

Nechita Stănescu