Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

                                                       -de Lucian Blaga

Opera poetică a lui Lucian Blaga aparține unui modernism a cărei principală sursă este un curent european care se manifestă încă din perioada antebelică: expresionismul. Câteva dintre aspectele expresionismului se pot observa în întreaga creație a lui Lucian Blaga: interesul pentru o lume veche a miturilor și pentru tot ceea ce este metafizic sau spiritual.

Publicată în volumul Poemele luminii din 1919, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este una dintre cele mai cunoscute arte poetice. Textul lui Lucian Blaga este reprezentativ pentru modernismul interbelic prin imaginarul insolit, versificația inovatoare, sentimentul metafizic al existenței și chiar prin temă, întrucât modernismul s-a aplecat cu mare interes asupra actului de a scrie și asupra condiției creatorului.

În primul rând, titlul reluat în primul vers, anunță o artă poetică. Acest "eu" care deschide poezia (eul liric) este, de fapt, poetul. Pentru el lumea are înfățișarea și substanța unei "corole de minuni", metaforă  care sugerează destul de simplu frumusețea și misterul. Atitudinea poetului față de această enigmă a lumii precizează în prima secvență a poeziei prin antiteza dintre acest eu și alții. "Lumina altora" (cunoașterea altora) distruge acest mister, pe când "lumina mea" (a poetului) îl sporește. De altfel, versul esențial al poeziei exprimă într-o formă directă mesajul ei: "eu cu lumina mea sporesc a lumii taină". El apare chiar la mijlocul ei, în finalul primei secvențe, într-un fragment care subliniază prin repetiție condiția aparte a acestui eu, condiție a artistului care creează urmând un tipar al lumii: "dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină". Cu alte cuvinte, între poezie și esența lumii există o afinitate pe care alte experiențe umane au pierdut-o.

Comentatorii au pus în legătură acest mod de a înțelege poezia cu textele filosofice ale lui Blaga, elaborate mai târziu. În Trilogia cunoașterii, apar două concepte, cunoașterea paradiziacă și cunoașterea luciferică, similare celor două concepte, în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Cunoașterea poetică este una luciferică, miza eu nu constă în înțelegerea rațională a lumii (ca în primul caz), ci într-o asumare a ei la nivel arhetipal. E un fel de cunoaștere care angajează alte resurse ale psihicului uman decât rațiunea, cum ar fi inconștientul sau emoțiile. Poezia anticipează această teorie filosofică, între imaginile poetice și noțiunile filosofice relația este de asemănare, nu de identitate. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este un text filosofic, ci o poezie lirică, cu un substrat meditativ.

În al doilea rând, imaginarul poetic insolit este structurat de această relație a eului cu lumea și de motive centrale ca misterul și lumina (metaforă a cunoașterii, dar și a iubirii în ansamblul volumului). Câmpul semantic al misterului este bogat în termeni: "minuni", "taine", "vrajă", "nepătruns", "ascuns", "adâncime", "întuneric", "neînțeles". Se produce un fel de abstractizare a limbajului, pentru că asemenea termeni nu creează imagini concrete în mintea cititorului. Ei numesc o realitate care scapă atât definirii, cât și vederii (interioare sau nu). Poezia nu se poate lipsi decât în cazuri excepționale de concretețe. În plus, Lucian Blaga are talentul imaginii plastice de o originalitate surprinzătoare, tipică pentru ceea ce numim imaginar insolit. De exemplu, în secvența a doua, pentru a prinde mai clar aparentul paradox al luminii care sporește misterul ("întunericul"), poetul recurge la comparația cu lumina de lună care "sporește și mai tare taina nopții". În aceeași serie a plasticizării intră enumerația repetată a florilor, buzelor, ochilor și mormintelor: ar putea sugera frumusețea vizibilă cu ochiul liber a lumii sau marile experiențe ale omului ( natura, dragostea, cunoașterea, timpul).

Întreaga poezie este orientă către o formă de tensiune spirituală, de căutare a unui sens ascuns al lucrurilor egal cu un sentiment metafizic al existenței, Lucrurile și ființele concrete au un miez la care nu putem să ajungem niciodată pe deplin și această fascinație a tainei definește poezia.

Textul se încheie cu o propoziție explicativă, care completează versul esențial. Mesajul este exprimat concis în această frază: "dar eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/.../căci eu iubesc/și flori, și ochi, și buze, și morminte." Prin urmare, poezia este o formă de cunoaștere care sporește frumusețea lumii și este, totodată, o formă de iubire a ei.

Lucian Blaga