Curente literare

Curente literare

- Simbolismul: este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în Franța ca o reacție împotriva romantismului, a parnasianismului și a naturalismului promovând conceptul de poezie modernă. Numele curentului vine din grecescul "simbolon" care înseamnă semn. Numele acestui curent a fost dat de către poetul Jean Moréas prin articolul manifest "Le symbolism" publicat în ziarul "Le Figaro". Simbolismul cunoaște 2 direcții: o direcție propriu-zisă, numită simbolistă reprezentată de Stephan Mallarme; și o direcție decadentă definită de spirit întunecat, preferința pentru macabru.

Trăsăturile simbolismului:
- Folosirea unui limbaj artistic inedit care comunică senzații obișnuite, stări vagi, imprecise;
- Muzicalitatea versurilor înțeleasă ca senzație interioară se obține prin utilizarea refrenului (cuvinte, expresii care se repetă);
- Prezența figurilor de sunet (asonanță și aliterație);
- Prezența imaginilor artistice;
- Cultivarea simbolului;
- Renunțarea la explicit în favoarea sugestiei și ambiguității pentru a exprima stări vagi;
- Noua sensibilitate se caracterizează prin monotonie, angoasă, spleen, depresie, anxietate; - -- Corespondențele - analogiile dintre planul uman și cel cosmic;
- Sinestezia - asocierea simultană a mai multor senzații, simțuri care aduce pe plan poetic, cromaticul, olfactivul, vizualul;
- Inovațiile în plan prozodic;
- Cultivarea versului alb și liber;
- Cultivarea poeziilor cu formă fixă.

Teme și motive literare:
- Tema marii plecări concepută ca o călătorie spre necunoscut;
- Motivul citadin al orașului sau al târgului provincial a cărui monotonie provoacă evadarea spre tărâmuri misterioase;
- Tema naturii concepută nu ca mesaj exterior ci ca stare sufletească;
- Tema toamnei și a ploii;
- Motivul iubirii;
- Motivul instrumentelor muzicale (harpă, fanfară , fluier)
- Motivul singurătății, singurătatea fiind elegiacă și intimă iar efectele ei sunt melancolia și spleen-ul, e o stare de tristețe cu o stare de plictis;
Simbolurile exoterice, cifre, numere magice, prezența fecioare albe, prezența lui Narcis etc.

Simbolismul românesc: De la începutul secolului al XX-lea se revendică din școala decadentistă a lui Paul Verlaine cu tot cu arsenalul său de stări dezolante. Singurul poet simbolist mallarmean care va cultiva simbolul, adică încifrarea mesajului poetic în forme de maximă abstractizare este Ion Barbu.

Manifestarea simbolistă decadentistă din literatura română cunoaște mai multe direcții:
Momentul tatonărilor al experiențelor l-a avut ca reprezentant Al. Macedonski Literatorul-1880). Direcția pseudo simbolistă condusă de Ovidiu Densușianu care opune poezii rurale de orientare sămănătoristă, o poezie citadină cu parcuri și turnuri. El se simte atras de energia orașelor, însă nu agreează stările depresive și nevroza. El va promova o direcție fals-simbolistă.

Simbolismul exterior minulescian. Ion Minulescu nu este un poet simbolist substanță prin viziune și sensibilitate cu mai mult prin utilizarea unor mijloace specifice acestui curent. Preferința pentru numărul 3; pentru ispita și mesajul depărtărilor.
Simbolismul Bacovian; George Bacovia este reprezentantul de seamă a simbolismului românesc. Este creatorul unei poezii de atmosferă, Lovinescu observând că este dominantă dezolarea. Pretutindeni plutește tristețea, spaima de neant care devine obsedantă.
 Influențele de factură simbolistă se concretizează prin starea de nevroză, ideea morții, gustul pentru satanic, cromatica, olfactiv și predilecția pentru muzică.

Cele mai importante motive simboliste în operele lui Bacovia sunt:
Plumb - sugerează o stare de apăsare;
Orașul de provincie - este un spațiu dezolant cu ploi abundente de toamnă și copii bolnavi de tuberculoză, starea depresivă, golul, somnul, plictisul etc.

Ceea ce-l definește pe Bacovia ca poet:
Toamnele reci;
Iernile care creează impresia de sfârșitul lumii;
Veri aride și primăveri iritante;
Cadrul de manifestare îl constituie târgul provincial în care totul este cenușiu;
Parcurile solitare unde cântă o fanfară militară și cafenele care sunt marcate de sărăcie.


 - Modernismul: este o mișcare largă care se manifestă în spațiul cultural de la jumătatea secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică al secolului al XX-lea.
   Reperul inițial al modernismului literal este volumul "Les fleurs du mals" de Charles Boudlaire publicat în 1857.
   Se anunță o nouă sensibilitate și se impune una dintre cele mai importante inovații și adică estetica urâtului.
   Modernismul presupune legăturilor de tradiție.
   Cuprinde următoarele curente literare: /
Simbolismul;
Expresionismul;
- Futurismul;
Avangarda (dadaismul, suprarealismul etc.).

Cea mai importantă trăsătură a modernismului o constituie preferința pentru conicitate dat și înlocuirii sensibilității inimii cu sensibilitatea imaginației.
   

Tipologia predilectă este cea a intelectualului cu dilemele și reacțiile sale, fiind preocupat de marile teme ale cunoașterii, de filozofie, psihologie etc.
   

Specii preferate: psalmul, cântecul creionului, cultivarea versului alb, absența strofelor sau prezența strofelor inegale, versurile încep fără majusculă și tehnica ingambamentului.
   

Punctuația nu este una convențională ci este modificată, de exemplu: punctele de suspensie sunt un semn al inefabilului și al sugestiei. Vocabularul este neobișnuit, apare ambiguitatea semantică.
   

Modernismul românesc a fost teoretizat de Eugen Lovinescu atât ca doctrină cât ca manifestare. Acesta s-a reconstituit în jurul cenaclului revistei "Sburătorul".
   

Prin obiective se enumeră promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unor tendințe moderniste în evoluția temperaturii române.
   

Concepția literară a lui Lovinescu are la baza așa numita lege a imitației, în opinia criticului, literatura noastră se poate dezvolta doar dacă scriitorii autohtoni ar fi preluat drept modele opere aparținând literaturii universale ( Teoria sincronismului ).
   

Criticul a tras atenția modelelor nu se referă doar la simpla imitare ci presupune adoptarea lor la specificul românesc.
   

Există o predilecție pentru proza de analiză și pentru poezia intelectualistă dar cu o puternică încărcătură de lirism.

Principiul disonanței: eul liric este prins între trăiri contradictorii, între care nu există posibilitatea de conciliere.

Metafora revelatorie: prin care se încearcă să scoată la iveală ceva ascuns despre faptele pe care le revelează prin intermediul mijloacelor concrete.
fragmentismul: poemul modernism este alcătuit din secvențe fără legături evidente între ele.
depersonalizarea: detașarea artistului față de sentiment pentru că acesta reprezintă o intoxicație a inimii astfel poezia modernistă este elaborată la rece iar eul liric tinde să prezinte cât mai discret.
dezumanizarea: reprezintă faza accentuală a depersonalizării.
metamorfoza: poetul modernist surprinde atât lucrurile cât și limbajul într-o continuă metamorfoză. Altfel spus poetul golește cuvintele de toate semnificațiile lor atribuindu-le serii noi și infinite de sensuri.
principiul fanteziei dictatoriale: poetul nu mai redă/exprimă ci creează universuri posibile care se supun doar propriei sale imaginații.
tehnica ingambamentului: continuarea unei idei în versurile următoare scrisă cu literă mică de la începutul rândului.

- Neomodernismul: Curent literar apărut în anii '60 (1960-1980) ca o reacție împotriva realismului socialist.
   

Trăsături ale neomodernismului:
- poeții se întorc la izvoarele modernității interbelice (Blaga, Arghezi, Barbu);
- revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv cu limbaj metaforizat;
- libertatea limbajului și anume ambiguitatea împinsă până la apariția de non-sens, de absurd;
- expansiunea imaginației;
- reinterpretarea miturilor;
- ironia;
- spiritul ludic;
- subtilitatea metaforei;
- reprezentarea abstractului în formă concretă care are ca efect plăsmuirea unui univers poetic - original cu un imaginar propriu;
- arta reprezintă o cale de cunoaștere;
- preferința discursului dialogic, pentru confesiune;
- este o perioadă a redescoperirii sentimentelor și emoțiilor estetice;
- poezia devine lirism pur, se redescoperă puterea metaforei, profunzimile ființei și morale întrebări ale acesteia;

Avangarda: este o mișcare artistică de la începutul secolului al XX-lea care își propune să impună noi forme de expresie împotriva tradiționalismului.
   

Precursori: Lautreamont, Alfred Jarry.
   

Cele mai importante curente avangardiste sunt: dadaismul, expresionismul, futurismul și suprarealismul celelalte fiind specifice artelor plastice.
 

Trăsăturile avangardei:
- negarea ideii de literatură și oricăror constrângeri formale;
- proclamarea subiectivității absolute a artistului;
dinamismul;
- libertate absolută de creație care permite orice abatere, atât de la estetica tradițională, cât și de normele gramaticale și de punctuație;
- tehnica dicteului automat;
- supremația visului în procesul de creație artistică.
   

Reviste:
Contimporanului au fost revistele 75HP (număr unic la 1 octombrie 1924) și Punct (1924-1925), avându-i între colaboratori pe Ion Vinea, F. Brunea-Fox, Ilarie Voronea și Marcel Iancu/Integral (1925-1927) - F. Brunea-Fox;
unu (1928-1932) - Șasa Pană.

Tradiționalismul:
- întoarcerea la originile literaturii;
- ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
- promovează problematica țăranului;
- pune accent pe etic, etnic, social;
- cultivă universul patriarhal al satului;
- proza realistă de reconstituire socială;
- istoria și folclorul sunt principalele izvoare de inspirație dar
- ilustrarea specificului național, în spirit exagerat.

Romantismul:

Romantismul european s-a manifestat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, însă curentul literar a fost pregătit mai devreme, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Dintre scriitorii romantici, pot fi amintiți, în spațiul european: Wiliam Blake, Samuel Taylor Coleridge, John Keats, George Gordon Byron (Anglia), Friedrich Holderlin, Novalis, E.T.A. Hoffmann (Germania), Lamartine, Victor Hugo, Gerard de Nerval (Franța), Aleksandr Pușkin (Rusia). În literatura română, romantismul cunoaște forma cea mai profundă prin opera lui Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului  al XIX-lea, Înainte, romantici sunt, în cultura națională, pașoptiștii: Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzii, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri.

Caracteristici ale romantismului:

Sensibilitate, sentiment: sentiment, sensibilitate și pasiune. Omul romantic manifestă un adevărat cult al sentimentelor, între care iubirea ocupă locul central.
Imaginație, fantezie: scriitorii romantici preferă imaginația deplină, fantezia, libertatea creației. Eminescu însuși apelează la diverse scenarii vizionare.
Cultul naturii: romantismul implică și cultul naturii. De multe ori, natura este părtașa trăirilor eului romantic.

Explorarea trecutului: Este cunoscută întoarcerea romanticilor în trecut, mai ales în vremurile de legendă  (îi pasionează Antichitatea clasică, dar și medievalitatea).
Revizitarea unor mituri: Poeții romantici  recurg, uneori, la mituri clasice sau creștine, cărora le conferă noi semnificații, adaptându-le noului curent.
Descoperirea folclorului: mulți poeți au fost și adevărați culegători de texte populare. Pe urmele fraților Grimm, în Germania, romanticii s-au lăsat atrași de imaginația cuprinsă în folclor.

Ironia: În general ironia implică o distanțare critică. E poate fi văzută ca o armă împotriva idealurilor, iluziilor omului romantic.
Motive romantice: unele din cele mai cunoscute motive romantice sunt: codrul, noaptea, luna, stelele, izvorul, cetatea, ruina, cuplul, visul, marea, oceanul, timpul, iubirea imposibilă, geniul neînțeles.

Realismul - a fost un curent literar și artistic care a început să se manifeste spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului.

Caracteristici:
- reconstruiește la nivel funcțional o lume în toată complexitatea ei, înfățișează un tablou cât - - mai cuprinzător al vieții sociale, cu toate clasele sale;
- este o literatură bazată pe mimesis, adică pe reprezentarea verosimilă a realității;
- teme specifice: goana după înavuțire, căsătoria, familia;
- personajele sunt oameni obișnuiți, aparținând tuturor mediilor sociale;
- personajele sunt reprezentative pentru o tipologie morală (avarul, arivistul, fata bătrână, tânărul în formare etc.), dar mai cu seamă pentru o categorie socială (țărănimea, burghezimea);
- în caracterizarea acestor personaje se folosește tehnica detaliului, a amănuntului semnificativ;
- se remarcă interesul pentru psihologia personajelor (se întrebuințează analiza psihologică);
- apare principiul obiectivității (autorul realist are pretenția de a înfățișa realitatea așa cum este, fără s-o idealizeze, dar și fără s-o caricaturizeze);
- naratorul este neimplicat, impersonal, omniscient, și omniprezent, adesea obiectiv.

Reprezentanți:
Franța: Stendhal, Honore de Balzac, Gustave Flaubert, Guy de Maupassant;
Rusia: N. V. Gogol, I. S. Turgheniev, L. N. Tolstoi, F. M. Dostoievski, A. P. Cehov;
Anglia: Charles Dickens, W. M. Thackeray.

Realismul românesc: În cultura română realismul se regăsește
în prozatorii secolului al XIX-lea - Ioan Slavici (romanul "Mara", nuvela realist-psihologică "Moara cu Noroc"), I. L. Caragiale (nuvelele, schițele, dar și comediile);
în prima jumătate a secolului al XX-lea (Liviu Rebreanu - realismul de inspirație rurală în "Ion" și "Răscoala", realismul psihologic în "Pădurea spânzuraților", G. Călinescu - realismul balzacian, de inspirație citadină - "Enigma Otiliei") și în a doua jumătate, în perioada postbelică (Marin Preda - "Moromeții").

Umanismul European: Etapa culturală denumită umanism este strâns legată de întreaga mișcare a Renașterii europene.
Caracteristici:
pune în centrul preocupărilor omul și valorile sale;
datorată dezvoltării burgheziei și orașelor, această nouă concepție se desprinde de cenzura puternică a bisericii, iar cărturarul nu mai este, ca în Evul Mediu, doar clericul, ci laicul;
crede în libertatea, perfectibilitatea și demnitatea omului, capabil de a descoperi adevărurile despre sine și despre lume;
accentul cade pe rațiune;
idealul umanist este Uomo Universale, personalitatea creatoare capabilă să se afirme în mai multe domenii, să fie simultan savant, muzician, poet, matematician, pictor (una dintre aceste personalități fiind Leonardo da Vinci).

Reprezentanți:
Nicolaus Olahus, Nicolae Minulescu Spătarul, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir.

Iluminismul: este un curent ideologic și cultural care se manifestă în secolul al XVIII-lea, prefigurat de Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789); prin iluminism se prelungesc ideile renascentiste, cu accent pe importanța rațiunii în cunoaștere și pe emanciparea oamenilor prin cultură.

Caracteristici:
- are un pronunțat caracter laic și anticlerical;
- accentul cade pe valorile rațiunii;
- militează pentru eliberarea spiritului de orice prejudecată;
- pledează pentru iluminarea maselor populare, pentru emanciparea poporului prin cultură;
- acordă interes libertăților spirituale și naționale;
- are caracter antifeudal și antidespotic;
- apelează adesea la ironie, satiră;
- condamnă orice formă de violență, fiind acceptată doar dezbaterea de idei.

Reprezentanți:
Samuil Micu, Petru Maior, Dinicu Golescu, Ioan Budai-Deleanu, Gheorghe Șincai.

Postmodernismul: constituie, alături de neomodernism, una dintre direcțiile importante care s-au manifestat în literatura română postbelică.

Caracteristici:
- estetica postmodernistă e strâns legată de contextul extra-literar (social, economic, politic etc.)
- recuperarea ironic și parodică a trecutului, a faptelor de cultură datorate predecesorilor;
literatura postmodernistă utilizează citatul, aluzia, colajul, pastișa, reciclarea formelor literare vechi;
- cultivă imprecizia și indeterminarea sensului;
- pentru postmoderni, literatura este un labirint textual de posibilități, de timpuri paralele, ei făcând apel la epoci trecute și viitoare alternative;
- ironia, lucidul, experimentul;
- poezia "coboară în stradă'';
- se estompează granițele tradiționale dintre genuri și specii literare;
-printre tehnicile de creație preferate de postmoderni se află intertextualitatea, procedeul prin care textul trimite mereu la alte texte, citând fără ghilimele, preluând personaje, simboluri, fragmente, sintagme celebre sau rescriind pur și simplu alte texte;
- valorificarea cotidianului și a banalului.

Postmodernismul românesc: este revendicat de generația '80:
Mircea Cărtărescu (romanul Orbitor, poezie: Levantul, Poeme de amor);
Mircea Nedelciu (proza: Zmeura de câmpie);
prozatorii Cristian Teodorescu, Răzvan Petrescu și Gheorghe Crăciun, Ioan Groșan;
Simona Popescu (romanul Exuvii, poezie: Xilofonul și alte poeme);
Ion Bogdan Lefter (critica literară);
poetul Florin Iaru;

Printre primele romane postmoderniste se află romanul colectiv "Femeia în roșu", scris de Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu.
Scriitorii au debutat în anii '80 și au încercat să impună un alt mod de a face literatură. S-a remarcat, pe bună dreptate, că în România anilor '80 nu exista o societate de consum care să ofere fundalul postmodernității (societate industrială, noile tehnologii etc.), fiind vorba, prin urmare, de un "postmodernism fără postmodernitate".